Recenzie "Aşa mamă, aşa fiică?" selectate de Bel Mooney

Puteţi găsi Aşa mamă, aşa fiică?-14 povestiri despre fete şi mamele lor, Selectate de Bel Mooney, AICI

În primul rând, când am descoperit cartea eram într-o stare destul de rea; am văzut coperta " Aşa mamă, aşa fiică?", o coperta frumoasă, viu colorată, care atrage imediat atenţia: 14 povestiri despre fete şi mamele lor. Nu căutam o carte, dimpotrivă, tocmai răsfoiam unul dintre cele mai drage volume, Amurg, şi îi arătam unei prietene cât de bine ştiu acţiunea cărţii :)). Cartea era pe undeva jos...ar fi urât spus să zic aruncată pe jos, mai bine zic doar că era dată la o parte.

Titlul m-a făcut aproape imediat să iau cartea în mână, nici măcar nu aveam nevoie să citesc începutul, ştiam că vreau cartea aceea. " Aşa mamă, aşa fiică", ce-mi trebuia mai mult fix în momentul acela, când eu tocmai trecusem printr-o dispută (bine, ceartă :)) ) cu mama? Exact. Trebuia să citesc o carte legată de mame şi fiicele lor, o carte în care, poate, cine ştie, mă voi regăsi, îmi voi regăsi mama care în momentul acela părea un ghimpe destul de mare :))

Mereu am avut ceva în contradictoriu cu mama; adesea începeam de la o discuţie amicală, la o ceartă catastrofală. Sau şi mai adesea, eu vorbeam , ea nu era atentă , sau invers. De mică am fost o fiică groaznică, încă de când mama terminase de făcut curăţenie generală în casă, iar mie, cum nu-mi plăcea ciorba pe care mă obligase să o mănânc, am vomitat fix pe mocheta proaspăt spălată. Încă de când am promis prima oară că voi avea curat în dulap, şi nici în ziua de azi, dupa ani întregi, şi dupa aceaşi ceartă săptămânală legată de hainele mele aruncate în dulap, nu s-a rezolvat nimic.

Mama e o fiinţă specială, e omul care te-a făcut, persoana în ale cărei braţe te simţi acasă. Jur. Eu una, când îmi iau mama în braţe, mă simt...acasă, oriunde aş fi. Privirea ei urâtă câteodată, probabil de la prea multe certuri, mă răscoleşte şi mă face să mă întreb dacă chiar sunt o fiică groaznică. Pentru că de multe ori, i-am respectat încrederea cu orice numai respect nu.

Dar o iubesc,nu? Aşa mamă, aşa fiică :)) 

Cartea m-a făcut să trec peste un impas destul de mare. 14 povestiri despre fete şi mamele lor m-au făcut să uit, timp de câteva ore bune, despre propria mea poveste. Fiecare poveste este specială, frumoasă, unică, cu ceva incredibil ce te face să-ţi doreşti ca povestea să nu aibe doar cateva pagini, ci să aiba propria ei carte. Nu ştiu  dacă aş putea compara o poveste cu alta, sunt foarte diferite, şi toate au ceva impresionant. De la fetiţa ce simte că-şi iubeşte mai mult mătuşa decât mama, la o fata ce era invidioasă pe frumuseţea mamei sale. De la copila ce nu crede că mama ei o apreciază aşa cum este apreciată verişoara ei, la micuţa ai cărei părinţi au divorţat- 14 povestiri impresionante dintre o mamă specială, unică, şi fiica ei minunată. Din fiecare, chiar dacă poate vă par puţin cam copilăroase am învăţat ceva, sau cel puţin mi-am adus aminte de ceva, sau de cineva.

Şi mi-am dat seama că şi eu am propria mea poveste cu mama. :)) Şi că toţi avem o poveste cu mama noastră. Indiferent de situaţie. Mamei mele i-a murit mama la 6 luni, şi, într-o zi, mi-a cerut scuze că poate nu ştie să se comporte ca o mamă, din moment ce ea nu a avut mamă. Dar nu e aşa, vă jur, oricât m-ar enerva câteodată, oricât ar putea fi de necorectă, sau de nervoasă fără motiv, e mama mea minunată ce-mi vrea binele, ce, deşi mă ceartă şi urlă, mereu, a doua zi mă ia în braţe sau cel puţin avem o discuţie caldă. Am făcut multe prostii, de mică. Şi poate, am dezamăgit-o de multe ori, şi sunt sigură că vor mai fi dezamăgiri, dar întotdeauna, mama e mama. Aşa cum în una dintre povestiri, o fată credea că mama ei nu ştie nimic, şi că e demodată, nu ca profesoara ei cea deşteaptă...aşa si mie mi s-a arătat adesea că mama, chiar dacă nu le ştie pe toate, le are pe toate :)) 

O singură poveste m-a dat peste cap, totuşi. O poveste la care jur nu mă aşteptam. " Mama nu a învăţat niciodată să bată la uşă" de Cathy Hopkins. Poveste începe frumos, cu un tată care o întrerupe pe fiica ei din vorbit la telefon, fata ascunzându-se că vorbeşte cu...mama ei, în baie. Mi s-a părut destul de ciudat, dar cine ştie, poate părinţii erau atât de despărţiţi, de certaţi, dar în orice caz, nu avea dreptu să-şi oprească fiica din a vorbi cu mama ei! Toate ideile îmi curgeau repede în cap. Ce se poate întâmpla? Nimic rău...tatăl îşi trimite fiica la psiholog, deşi nu înţelegeam ce se întâmpla. Fata doar ţinea legătura cu mama ei, ce-o suna destul de des, lucru absolut normal. Poate mama era vreo infractoare? 

Lucrurile se întâmplă destul de rapid după, fata ajunge la şcoală, unde, normal, este luată în râs de unii colegi (am şi eu din ăştia!), apoi ajunge la doamna psiholog. Nimic interesant. Mie încă mi se pare ilogic. Fata era absolut normală, de ce să meargă la psiholog pentru o conversaţie cu mama ei? Sau pentru că s-ar fi văzut cu mama ei la şcoală? Păi simplu: 

"-Dar sunt îngrijorată. Profesorii tăi mi-au spus despre mama ta.

-Da?

-Da, a răspuns Gloria şi a urmat iarăşi o lungă tăcere.

-Şi ce-i cu ea?

Gloria a tuşit şi şi-a schimbat poziţia pe scaun.

- Că a..." 

Hehe, credeaţi că vă dau aşa mură-n gură? Nu. Cartea e prea fascinantă, povestea e prea OMFG ca să v-o povestesc. Sper să o citiţi, merită. Este...ceva diferit de toţi monştrii fantasy pe care-i avem acum, este o carte despre proprii noştrii monştri, monştrii copilăriei noastre, mai bine spus :)

Sper să vă facă plăcere, aşa cum mi-a făcut şi mie.